Cercetătorul care a transformat un nou tip de materie în realitate

Acest fizician a transformat o materie care exista doar pe hârtie, în teorie, într-una care să existe și în realitate, într-o formă sau alta, dar este destul de ciudată.

Materialul creat anul trecut se numește cristal de timp, cristal a cărui structură nu se repetă doar în spațiu, ci și în timp, fiind într-o oscilație continuă, dar fără consum de energie. Aceste cristale sunt o nouă fază a metriei care extinde, în esență, structura rigidă, periodică a cristalelor în a patra dimensiune- timp.

Spre deosebire de cristalele normale, nu poți ține un cristal de timp în mână. Deși e foarte puțin probabil să ai nevoie de un astfel de cristal în viața de zi cu zi, cristalele de timp un potențialul de a fi baza unui sistem de memorie aproape perfect pentru calculatoarele cuantice. Pe scurt, cristalele de timp sunt complet esoterice și total revoluționare. Dar, acum cinci ani, nici măcar nu existau ca o teorie, cu atât mai puțin într-un laborator.

Anul trecut, două echipe de fizicieni au reușit să creeze efectiv cristale în timp real în laboratoarele lor. Aceasta descoperire fizica a fost remarcabilă, dar nu ar fi fost posibilă fără activitatea teoretică a lui Chetan Nayak, profesor de fizica la UC Santa Barbara și un cercetător la laboratorul cuantic Microsoft.

Cristalele de timp au fost, inițial, teoretizate în 2012 de fizicianul câștigător al Premiului Nobel Frank Wilczek. După cum s-a dovedit, teoria lui Wilczek despre cristalele de timp nu a fost corectă. În timp ce Haruki Watanabe și Masaki Oshikawa, doi cercetători de la Universitatea din Tokyo au demonstrat în 2014 că această materie nu există , cristalele de timp imaginate de Wilczek erau imposibil de demonstrat.

În 2016, Nayak și colegii săi au publicat o lucrare care a fost, în esență, un plan pentru un cristal de timp. Ea a corectat unele ipoteze eronate în teoria originală a lui Wilczek și părea a fi un model viabil. După aproximativ un an, teoria lui Nayak a fost demonstrată de fizicienii experimentali de la Universitatea din Maryland. Chiar și așa, pentru moment, aceste cristale nu au o întrebuințare anume și nu pot fi folosite în afara unui cadru experimental de laborator.

Totuși, Nayak a speculat că această ciudățenie a fizicii ar putea într-o bună zi să ofere baza unui sistem de memorie aproape perfect pentru computerele cuantice și o serie de alte utilizări care nu pot fi nici măcar imaginate.